Dintotdeauna am avut un reflex de a insera diacritice și acolo unde nu-și au locul. De exemplu, la numele oamenilor, în special la numele de familie.
Săptămâna trecută, eram la birou, în fața calculatorului și pe email primesc o ofertă de Sărbători de la o doamnă sau un domn cu numele: Coita.
Izbucnesc în râs și îi arăt și colegei mele emailul. Ea știind povestea diacriticelor, din spatele acestui nume, pufnește în râs, fără să se oprească.
Dar să vă împărtășesc și vouă celebra mea „săptămâna a diacriticelor si a consoanelor”, așa cum am numit-o. O parte din această săptămână mă urmărește, cu strictețe, măcar o data pe an.
Era într-o vineri, în toamna lui 1999.
Eram în sufragerie cu soțul meu și cu mama. Tata era plecat din București de 2 luni, iar în 2 zile urma să-i trimitem o scrisoare printr-o doamnă care ajungea în orașul unde se afla el.
Telefonul fix sună prelung, iar eu răspund:
-Alo!
-Alo…. se aude destul de înfundat de la celălalt capăt al firului.
-Bună ziua!
-Bună…ziua! Vă sun… în legătură cu scrisoarea…
-Sigur, vă rog să-mi spuneti cum doriți să procedăm?
Mama și soțul meu mă priveau și ascultau ce vorbesc eu, presupunând ce spune doamna.
-Puteți…să…
-Alo! Puteți repeta, vă rog! Nu vă aud prea bine.
-Putem să ne întâlnim…la metroul de la Tineretului.
-Super! Mă puteți ajuta să-mi spuneți numele dumneavoastră?
-R Coaie.
-????!!!! bine, doamna …Coaie, spun eu pe un ton serios.
Moment în care s-a declanșat debandada lângă mine. Mama și soțul meu au început să râdă isteric, cu lacrimi. Și râsul fiecăruia era o bombă cu ceas în urechile mele. Le făceam semne disperate să înceteze, în timp ce eu repetam serioasă, fără urmă de haz în glas:
-Da, doamna …Coaie,…bine doamna Coaie.
Nici nu mai auzeam ce spunea femeia. Îmi mușcam buza ca să pot continua să vorbesc la telefon pe un ton serios și fără să știu de ce, îi și repetam numele într-una, motiv de continuare a isteriei la mine în casă.
Am finalizat convorbirea telefonică având toate detaliile întâlnirii.
Și l-am sunat pe fratele meu ca să se întâlnească el cu doamna respectivă, pentru că avea drum, a doua zi, în zona Tineretului.
-Bine, spuse el. Cum o recunosc și cum o cheamă?
-Doamna va purta o geaca albă și o cheamă Coaie.
-Ești dusă? Te-am întrebat cum o cheamă?
-Si eu ți-am spus că o cheamă …Coaie. Ăsta e numele de familie.
Au urmat 5 secunde de râs isteric pentru că frati-miu a înțeles corect numele.
A doua zi, când am pregătit scrisoarea, nu știu ce mi-a venit să nu scriu pe plic: “Prin bunăvoința familie …oaie”. De obicei așa scriam pe plicurile cu scrisori, dacă erau duse de cineva anume.
Gravitatea situației a fost alta.
M-a sunat fratele meu, după ce s-a întâlnit cu doamna.
Iar ce a urmat… a fost haos.
-Nu esti sănătoasă la cap?
-De ce?
-Ne făceam de râs în ultimul hal, nu-ți dai seama.
-De ce? Ce s-a întâmplat?
-M-am întâlnit cu doamna și noroc că mi-am dat seama rapid că este ea, pentru că nu a fost nevoie să o strig pe numele de familie. Dar când am făcut cunoștință, a căzut cerul pe mine…
-?
-Pentru că o cheamă Oaie, nu …Coaie. Oaie e numele ei de familie.
-Vai!
În momentul acela nu am putut decât să mă bucur că în convorbirea telefonică pe care o purtasem cu doamna respectivă, femeia nu mă auzise bine, deoarece ar fi fost groaznic să audă că eu îi pronunțam mereu și mereu numele greșit. Și nu orice nume.
Le-am povestit și celor doi (mamei și soțului) care au început o altă șarjă de râs.
Dar povestea nu s-a sfârșit aici.
A urmat o nouă săptămână de muncă.
La birou eram implicată într-un proiect ce presupunea corectarea, într-o singură săptămână, a unei mici baze de date. Trebuia să trimit formulare și apoi să sun și să verific datele din formular.
Și bineînțeles că, s-a nimerit exact în această săptămână ce urma episodului pe care vi l-am povestit mai sus.
Trimit formulare și primesc telefon de la o doamnă care dorea să clarifice cu mine informațiile, telefonic.
-Mă numesc M Oușor…, spuse doamna.
Și restul nu l-am mai auzit. Am închis brusc telefonul. Am terminat isteria râsului, le-am povestit tuturor colegilor boacăna din week-end și continuarea de acum. Apoi am sunat-o pe doamna Oușor, ca să continuăm săptămâna.
La două zile după acest episod, în aceeași săptămână, îmi cad ochii pe un nume din baza de date, al unei doamne (tot doamnă, nu domn). Scria V Coita. Trebuia să o sun și să verific, telefonic, informațiile din formular.
Așa cum v-am menționat la început, din reflex, pun diacritice.
Norocul meu chior a fost că, a răspuns secretara.
-Bună ziua! Aș dori să vorbesc cu doamna Coiță, am zis eu, cu o seriozitate maximă în glas.
– 🙂 ))))))))), au urmat câteva secunde de râs sănătos. O cheamă Coita, cum se scrie… nu cu diacritice.
Am crezut că pică cerul pe mine. Era a treia oară în săptămâna aceasta când pățeam așa ceva.
Și am luat o pauză. De câteva zile.
Dar toți cunoscuții mei cunosc povestea săptămânii diacriticelor și consoanelor.
Voi cât de mult v-ați făcut de râs în astfel de situații?