În drumul meu zilnic spre birou traversez un parc minunat. Este o binecuvântare pentru psihicul oricui să se relaxeze, bucurându-se de o priveliște minunată , atât dimineața, cât și la întoarcere spre casă.
Mă bucur de toate anotimpurile și îmi imprim mirosuri și vizualuri specifice lor. Mă bucur de ce văd și de ce aud (pasarele, copii care se joaca prin parc, etc…). Mă uit cu atenție la frunze, la copaci, la conurile mici ce cad pe asfalt. Sunt înnebunită după conuri. Am conuri în toate buzunarele, în toată casa și la birou: pictate, bricolate, șpreiate. Sunt în stare să fac și o ciorbiță de conuri.
Și tot așa, relaxare și iar relaxare, zilnic.
Acum câteva dimineți, ajungând într-un punct al parcului unde știu că nu sunt conifere, îmi cade privirea în iarbă, pe ceva foarte mare. Mă opresc și mă uit cu atenție.
Wow, un con cât toate zilele. Habar n-am din ce soi de conifer este (seaman cu Duglasul verde, dar nu cred că este din acest soi) și nici nu știu cum a ajuns acolo, pentru că, repet, nu sunt conifere pe o rază mare în acea zonă a parcului. Este un con foarte lung, dar cu solzii foarte fragili față de soiurile de conuri, des întâlnite.
Îl iau bucuroasă și îmi continui drumul. Nu aveam cum să-l duc, decât în mână și cu atenție ca să nu-i rup solzii. Abia îl cuprindeam în palmă, dar victorioasă mă îndrept spre metrou.
Dupa ce ajung pe peron, constat cum conulețul meu era plin de rășină și toată mâna la fel.
“Ok. Nu-i bai”, îmi spun. Îl țin doar în mâna asta și gata, nu mă murdăresc și pe cealaltă.
Zis și făcut!
Îl țineam ca pe un ou gigant și fragil. Vine metroul și mă urc.
E destul de aglomerat, dar nu te calci în picioare până la strivire! Mă urc și încerc să fiu atentă cum îmi țin conul, ca să nu-l zdrobesc. Am de mers 2 stații cu metroul. Bun!
În fața mea este o doamnă, în dreapta mea sunt două adolescente, în stânga mea, spatele unui domn.
În câteva zeci de secunde, sesizez cu coada ochiului că puștoaicele își dau coate și pufnesc în râs. Încercau din răsputeri să se abțină, dar intră amândouă în criză de râs și nu se pot opri. Când una, când cealaltă se uitau spre conul meu. Ca să nu le fac să se simtă aiurea, nu mă uit direct spre ele și nici spre con. Ma gândesc că dimensiunea lui le inspiră ceva, probabil. Îmi văd de treabă și țin în continuare conul cu seriozitate.
Dar hohotele înăbușite continuau. Am trecut deja de o stație.
Când îmi aplec privirea asupra conului, mă blochez și simt cum mi se face rău. Mă ia cu leșin. Rășina de pe conul meu se lipise ca un magnețel de câteva fire din părul lung al doamnei din față. Acum am înțeles de ce “crăpau” fetele de râs.
“Ok. Rezolvăm”, îmi zic. Și simt cum nu mai pot respira de emoție.
Nu vă imaginați acum că îi lipisem conul complet de cap. Nici chiar așa, dar totuși…
Norocul meu chior a fost că, doar vârful firelor de păr erau paralizate pe vârful unor solzi cu rășină. Doamna nici nu a simțit. Cu grijă, i-am desprins (prin ruptură) doar câțiva mm din vârfurile câtorva fire și m-am dat un pas în spate.
Fiind aglomerat, spectatorii acestui moment au fost doar cele două fete. În secundele acelea inundate de emoție, nu s-a mai auzit niciun zumzet, niciun hohot. Mă priveau fără să respire. Când m-am dat în spate, mi-au aratat un “ok” și am pufnit atât de tare în râs, toate trei, încât cei din jur s-au întors către noi.
Dar am coborat “la prima” și tot drumul până la birou m-am gândit cum de am pregatite astfel de momente în viata mea? Le atrag?
Am râs timp de câteva minute, dar nu de întâmplare, ci de penibil și descărcare.
Bine că nu doare prostia că as fi in comă!
Conul este și acum pe biroul meu.
Voi ati avut parte de astfel de momente?
Genial !
Eh cum ar fi fost sa fi plecat femeia si tu dupa ea, tot incercand sa-i desprinzi conul fara sa se prinda :))
Bună, Marcel,
:-)) da, ar fi fost drăguț. Oricum, de atunci, am forfecuța cu mine, în geantă, pentru orice eventualitate…:-)
Mai ca-ti vine sa fugi d-acasa! in… parc! 🙂
Bună, Cătălin,
🙂 dacă în parcul tău nu sunt conuri, să mă anunți că ți-l trimit pe cel cu rășină pe el. 🙂